Théories classiques de l'équilibre budgétaire

Teoriile clasice privind echilibrul bugetar se bazează pe o serie de afirmaţii interdependente de natură economică sau politică ce reflectă atitudinile faţă de rolul statul şi responsabilităţile autorităţii suverane. Acestea pot fi sintetizate astfel: împrumuturile guvernamentale utilizate pentru a asigura echilibrul financiar public reduc veniturile disponibile în economie ce ar putea fi utilizate în mod productiv la nivelul sectorului privat; deficitele extind activitatea guvernului, contribuind, astfel, la creşterea sectorului public, şi conduc la acţiuni guvernamentale iresponsabile; împrumuturile guvernamentale crează dificultăţi în asigurarea viitoarelor finanţări prin afectarea unei părţi din ce în ce mai mari din veniturile fiscale pentru onorarea obligaţiilor privind atât amortizarea datoriei, cât şi dobânzile la datoria publică. Astfel, se ajunge în cele din urmă la majorări ale impozitelor şi taxelor; bugetele neechilibrate conduc la depreciere monetară (inflaţie); bugetele echilibrate constituie un ghid pentru transferul resurselor din sectorul privat către cel public.

În cadrul teoriilor neoclasice consumatorii sunt raţionali, clarvăzători şi au acces la pieţe de capital perfecte, iar deficitele permanente reduc acumularea de capital, în timp ce deficitele temporare au un efect neglijabil asupra variabilelor economice (consum, economisire, rata dobânzii, etc.). Dacă consumatorii sunt supuşi unei constrângeri de lichidităţi atunci impactul deficitelor permanente rămâne acelaşi. Totuşi, deficitele temporare ar trebui să reducă economiile şi să majoreze ratele dobânzilor pe termen scurt.

În teoriile keynesiste se consideră că o mare parte din populaţie are o înclinaţie mare

...